Proiectul > Inocențiu Micu-Klein

(1692 - 1768)

Inocențiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, județul Sibiu - d. 22 septembrie 1768, Roma) a fost un episcop greco-catolic român, întemeietorul gândirii politice românești moderne.
Studiile
Ion Micu a învățat scrisul și cititul în satul natal. La Sadu, nu a primit multă știință de carte, dar cunoașterea buchilor i-a dat tânărului Ion Micu "o cheie care-l ispitea întruna să deschidă ușile unui nou fel de viață"[3]. Când, la târgul Sibiului, un călugăr, atras de înfățișarea mândră și de vioiciunea ochilor tânărului Ion, i-a cerut tatălui său să-l ducă la școală, Ion răspunse cu hotărâre: Nu se știe dacă acel călugăr l-a ținut mai întâi la școală, la Sibiu, sau l-a dus direct la școli mai înalte[4]. Inocențiu Micu și-a efectuat studiile medii la colegiul iezuit din Cluj. Între 1722-1725 a urmat cursurile Facultății de Filosofie din cadrul Colegiului Academic iezuit, tot la Cluj, unde l-a avut ca profesor pe Franz Fasching, un iezuit de origine germană, adept al ideii romanității românilor. În 1725 a început studiul teologiei la Nagyszombat (azi Trnava - în românește Târnavia sau Sâmbăta Mare -, în vestul Slovaciei).

Activitatea
Prin diploma imperială din 25 februarie 1729, împăratul Carol al VI-lea l-a numit pe Ioan Micu, încă student la Sâmbăta Mare, episcop de Alba Iulia și Făgăraș, ridicându-l totodată în funcția de consilier imperial. La 5 septembrie 1729, a primit titlul de baron, primind numele "Klein", traducerea în germană a numelui "Micu". Cu această ocazie, a devenit membru al Dietei Transilvaniei, adunarea legislativă a Principatului Transilvania.
Pe 23 septembrie 1729, a fost hirotonit preot, în biserica "Preacuratei înlăcrimate" de la Pócs (în românește Pociu), azi Máriapócs, localitate aflată în nord-estul Ungariei de azi, iar în 25 septembrie, s-a călugărit intrând în Ordinul Sfântul Vasile cel Mare și luând numele de Inocențiu, la mănăstirea "Sf. Nicolae" de la Muncaci în Transcarpatia. Tot acolo, pe 5 noiembrie 1729 a fost consacrat episcop. În anul 1737 a mutat reședința episcopală, printr-un schimb de proprietăți, de la Făgăraș la Blaj, unde a pus în anul 1741 piatra fundamentală a Catedralei Sf. Treime (terminată parțial în 1747). Din 1744, a trăit în exil, la Roma, timp de 24 de ani, până la sfârșitul vieții. După decesul episcopului Petru Pavel Aron, în sinodul electoral s-a clasat pe locul al doilea, cu 72 de voturi. Se gândea serios să ajungă a doua oară episcop al diecezei Făgărașului, lucru pe care îl putem afla din scrisoarea pe care i-a trimis-o arhiepiscopului de Strigoniu Francisc Barkóczy la 1 octombrie 1764, în care îi recomandă să intervină, ca dintre cei trei candidați să fie numit cel mai vrednic, și indirect se recomandă pe sine. A fost însă preferat de împărăteasa Maria Terezia, pe scaunul episcopal al Blajului, Atanasie Rednic, care obținuse numai 9 voturi.

Sfârșitul vieții
A murit la 23 septembrie 1768. A fost înmormântat în biserica Madona del Pascolo din Roma. Nepotul său, Samuil Micu, i-a pus pe mormânt o lespede de piatră cu următorul epitaf: "Ioani Innocentio Lib. Bar. Klein Valiachorum, Graec. Ruth. et Rasc. Episcopa Fogarasiensis Qui A Carlo VI Et M. Theresia Romm. Impp. Pro Sua Ecclesia Suoque Populo Plurimis Imperatris Beneficiis Provincia Sancte Pieq. Administrata De Ecclesia de Patria De Provincia O. M. Tandem Aetate Operibusq. Confectus Cessit Episcopatui. Obiit IX Kal. Octob. MDCCLXVIII". În scrierile sale, își exprimase dorința de a fi înmormântat în Catedrala ctitorită de el la Blaj. La 22 iunie 1997, a fost exhumat și transferat la Biserica "Buneivestiri" a Colegiului Român Pio Romeno din Roma. La 2 august 1997, sicriul, conținând rămășițele pământești ale Episcopului, a fost adus în țară și depus în altarul Catedralei Blajului. La 19 octombrie 1997 a fost așezat la locul de cinste, care i se cuvine, în mormântul din Catedrala "Sfânta Treime", ctitorită de el la Blaj.

Moștenirea lui Inocențiu Micu-Klein
Ca nobil, a intrat în Dieta Transilvaniei (fiind primul român din Dietă) și a cerut drepturi pentru poporul român cu argumente bine precizate:
Românii sunt cei mai vechi locuitori ai țării;
Românii sunt populația cea mai numeroasă din Ardeal;
Românii lucrează pământul și ocnele (muncile cele mai grele);
Românii dau cele mai mari contribuții și, în virtutea voinței imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate și poporului român.
Deci și românii au dreptul să fie recunoscuți ca națiune, a patra din Ardeal, nu numai "plebs valahica". Dar cele trei națiuni privilegiate, (ungurii, sașii și secuii) s-au împotrivit, spunând că această cerere cuprinde "niște lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum".

Redăm câteva extrase din scrisorile sale din exil și din Testament:
"Nu știu prin ce dulceață ne atrage atât de mult pământul strămoșesc de nu ne îngăduiește să-l uităm. Zilele mele îmi sunt spre asfințit și aș vrea ca sufletu-mi, când se va despărți de trup, să fie încredințat Creatorului său, prin rugăciunile și liturghiile săvârșite de voi, iar oasele-mi s-aștepte obșteasca înviere în mănăstirea de la Blaj. Fiindcă este cunoscut că, din bunătatea divină, eu am fost cel care am pus prima piatră și am ostenit pentru ea" (Scrisoare către Petru Pavel Aron, la 27 noiembrie 1756).
"După putința mea, m-am străduit și am făcut, necăutând folosul meu: ci al poporului, până când nu am căzut în urgia pizmașilor" (Scrisoare, 1764).
"Rog pe Preafericita Fecioară Maria (...), pe toți Sfinții și pe toți cetățenii Curții Cerești (...), ca în acea ultimă Luptă să fie de față și să fie lângă mine și de la nespusa milă (a lui Dumnezeu) să-mi obțină ca ultima clipă a vieții mele să o sfârșesc în mărturisirea credinței catolice și în Unirea cu Sfânta Biserică Romană pe care totdeauna am iubit-o și cât am putut n-am încetat a o răspândi; că aceasta este voința mea tare și statornică o declar și o mărturisesc"
(Din Testament, 22 august 1768).
(sursa)